Got milk?

Preambul. La noi in casa se consuma cel putin un litru de lapte zilnic. Toti copiii mei isi incep ziua cu o cana de lapte, undeva in jur de 300 de ml, iar noi ne bem cafeaua tot cu lapte. Uneori e mai mult, rareori e mai putin, dar cam pe acolo este media. Am avut o perioada in care David nu ar fi consumat altceva decat lapte si alte derivate. Obisnuia sa bea la prima ora cel putin jumatate de litru, plus inca vreo 2-300 de ml undeva dupa amiaza, cerea si cate un iaurt, la care se mai adauga niste branza, sub diverse forme, cas, telemea proaspata sau mozarella, si bomboana pe coliva, untul. Pe care l-ar fi mancat si gol, motiv pentru mine de a avea revolte crunte in stomac, la vederea copilului muscand din bucata de unt cu o placere vadita intiparita pe fata. Comportamentul asta l-a dus la o constipatie cronica, de care cu greu a scapat, si asta numai datorita doctorului Giosanu, care a luat la bani marunti tot comportamentul alimentar al lui David si ne-a explicat pas cu pas ce trebuia sa facem ca sa aducem lucrurile la limanul firesc. Nu am mai cumparat iaurturi, untul a devenit invizibil in frigider, era ascuns bine de tot, ca David sa nu il mai zareasca, iar laptele l-am scazut in cantitate, usor usor, desi copilul meu a „simtit” fiecare diminuare si a protestat vehement, inclusiv cu lacrimi. Dupa o munca asidua de mai bine de cinci luni in sfarsit am ajuns la cantitatile pe care i le dam si azi. Tot dupa vreo cinci...

Totusi este trist in lume…

Pe cat de mult am iubit sa citesc, inca din frageda copilarie (ca sa incep intr-un ton cat mai literar) pe atat de mult am urat orele de limba si literatura romana. Asta nu pentru ca as fi avut niste profesoare imposibile sau antipatice, ci pentru simplul fapt ca inca de prin scoala generala am realizat ca orele de literatura nu sunt pentru a ne deschide noi orizonturi si pentru a ne stimula noua imaginatia si gandirea critica, ci sunt exclusiv pentru a ne transforma in niste memorizatori complet automatizati ai marilor critici. Operele nu trebuiau numai citite, ci trebuiau interpretate. Iar interpretarile apartineau exclusiv si evident criticilor, iar noi nu trebuia sa facem altceva decat sa ni le insusim si sa le reproducem cat mai fidel cu putinta, intr-o structura foarte clara. Cine reusea sa faca asta, zece pe linie cu stelute. Am avut doua profesoare fenomenale. Doamna Alexandrescu in generala, care mi-a fost si diriginta si doamna Cruceru in liceu. Celor doua doamne le sunt recunoscatoare pana in ziua de azi pentru faptul ca ne-au dus mai departe dragostea pentru lectura, dragoste ce mie imi fusese insuflata deja de catre bunicii mei de la Cluj, a caror biblioteca mi-o amintesc si acum cu la fel de multa admiratie ca atunci cand eram copila. Insa doamna Cruceru mi l-a omorat pe Eminescu, mi l-a smuls din inima si stiu ca a facut-o fara nici o intentie, dar asta a fost rezultatul. Caci la el voiam sa ajung, ca tot azi s-a trezit in noi, la fel ca in fiecare an, sentimentul brusc de patriotism eminescian. Primul trimestru al...

The sky is the limit

Tocmai ce am citit interviul pe care Simona Tache i l-a luat mamei care a filmat-o pe invatatoarea Blandu cerand in mod „balcanic” cotizatii pentru cadourile de Craciun ale personalului din scoala nr 10. Va invit sa il cititi si sa il recititi. Si in momentul in care va veti scandaliza indeajuns de tare, sa spuneti stop. De aici mai departe nu mai facem asa. Pentru ca daca noi, parintii nu punem piciorul in prag, nu se va schimba nimic niciodata. Nu e prost cine cere, e prost cine da. Recunosc, nu am fost pusa vreo secunda in situatia asta, nu mi s-a sugerat nici macar o data ca altfel, cred ca as fi explodat. Si ce imi pare mie cel mai rau este ca pentru fiecare jeg uman de calibrul doamnei Blandu sunt alte cateva zeci de dascali cu bun simt, care isi fac datoria de a ne educa copiii cu decenta, echilibru si eleganta. Da, inca mai sunt, invatatoarea fiicei mele este una din ele si am tot respectul pentru ea, pentru ceea ce face, atat in orele de clasa cat si in afara lor. Si imi pare rau pentru ea, fiindca nici nu vreau sa stiu ce e in sufletul ei de cand cu acest scandal, care arunca o pata oribila si generalizeaza, desi nu ar trebui sa se intample asta. Insa, bottom line, noi suntem vinovati. Noi, parintii. Noi hranim acest buboi, noi l-am umplut de puroi, prin acceptarea lui tacita, acum s-a spart si sper ca de azi inainte sa trecem la etapa urmatoare, in care sa avem verticalitatea de a NU mai accepta...

Michael Thompson – live blogging ziua a doua

Daca dimineata suflarea femeiasca nu a avut acces in sala, fiind doar tatii invitati, nici eu nu am putut povesti ce s-a intamplat. Insa, gata, revenim cu povesti noi de la Michael Thompson! Incepem prin a povesti despre viata sociala a copiilor si despre fenomenul numit „bullying”. Dupa cum zicea si ieri, perioada cea mai violenta este intre doi si trei ani, perioada cea mai „fara mila” si singura varianta de a calma copilul este pur si simplu sa il iei in brate si sa il indepartezi de „zona de conflict”. Pe la patru cinci ani, violenta este in mare parte cauzata de faptul ca baietii vor sa traiasca in lumea lor, fantastica sau nu, si asta intra in conflict cu regulile convietuirii intr-un mediu controlat (gradinita) si uneori cu „comoditatea” cadrelor didactice. „Cand vorbesc cu mama, ea imi ofera sfaturi despre ceea ce pot face la scoala, insa cand ajung acolo, nu mai pot folosi sfaturile ei. Situatiile se schimba, nu pot aplica de cele mai multe ori sfaturile ei si din nou, nu mai stiu ce sa fac intr-o situatie potential conflictuala” – Michael Thompson despre ceea ce ii spun copiii legat de problemele pe care le au la scoala. Un sfat: cand exista conflicte intre prieteni, nu este indicat ca mama unuia dintre ei sa vorbeasca cu mama celuilalt. Ca parinte ai mereu presiunea enorma de a face ceva atunci cand iti vezi copilul suferind din cauza a ceea ce i se intampla la scoala. Desi in State exista cazuri de sinucideri in urma fenomenului de „bullying”, fenomenul nu este nou, iar raspunsul este in majoritate...